joi, 23 decembrie 2010

Lacul Roşu - Cheile Bicazului

        De-a lungul anilor, în diferitele noastre călătorii, picioarele ne-au poposit şi prin Cheile Bicazului şi staţiunea Lacul Roşu. Uneori am stat două-trei zile, din când în când am ajuns aici doar pentru a umple o zi de duminică, indiferent de timp sau anotimp, alteori doar am trecut prin aceste locuri, ca punct de legătură între Moldova şi Transilvania, dar indiferent de motivul pentru care am poposit prin aceste locuri minunate nu am putut să nu ne oprim măcar o clipă doar pentru a savura priveliştea lacului format prin alunecarea unei părţi din muntele Ghilcoş. Lacul Roşu e plin de cioturile pădurii ce acoperea cândva flancul surpat al muntelui.
       Lacul e minunat şi roşu toamna şi vara, e plin de viaţă şi de raţe sălbatice ce plutesc în voie. Primăvara lacul parcă prinde viaţă, ca de altfel întreaga natură, iar trunchiurile copacilor ce îl brăzdează încep a se dezmorţi din agonia iernii trecute, trosnind abia imperceptibil.

      Iarna însă lacul pare şi mai frumos. Totul e alb şi troienit, de parcă Crăiasa Zăpezii însăşi şi-a instalat acolo palatul princiar şi cu o mână nevăzută a oprit clepsidra timpului, încremenind totul în jur.

      Aproape de fiecare dată când ne întoarcem din Ardeal, alegem ruta Gheorghieni-Lacul Roşu-Cheile Bicazului-Iaşi. Drumul din Gheorghieni e fermecător cu serpentinele ce urcă şi coboară muntele, şerpuind prin pădure.
     Ce contează că asfaltul e prost, găurit, rupt ..... doar suntem în România,.... peisajul merită să fie văzut şi admirat. După vreo 26km pe DN12C brusc ţi se dezvăluie orizontul şi ai ajuns în staţiunea Lacul Roşu. Înainte de a ajunge la lac, nu poţi să nu te opreşti puţin să-ţi iei un "kurtos kalacs" (cei mai buni pe care i-am mâncat vreodată) de la magazinul situat ceva mai sus de debarcader, la şosea. Apoi faci cîţiva paşi şi vezi debarcaderul, terasa şi lacul.
     În staţiune te poţi caza (vorbesc doar din propria-mi experienţă) :
  •  Motelul Lacul Roşu, Hotelul Floare de colţ - condiţii foarte bune de cazare, peisaj superb şi mîncare foarte bună
  • Hotelul Iaşitex- condiţii ok, acceptabile comparativ cu preţul, mâncare bună dar doar pentru clienţii hotelului
  • Vila 9 Tuşnad - condiţii de trai şi somn semi-ok, pentru o noapte maxim doua, dacă eşti musai nevoit,  şi cu speranţa să nu dai peste nişte unguri aburiţi ce-ti cântă "AZ A SZEP" până cântă cocoşul.
  • Vila Andrei - foarte frumoasă pe dinafară, dar destul de friguroasă, murdărică şi tre să aştepţi o oră până se incălzeşte cu lemne un boiler de apă pentru o cadă.
  • Căsuţele de lângă Vila Bradul, pe lângă pârâu - foarte frumos, cam frig noaptea, de aia e bine să ai la tine o pătură sau nişte saci de dormit, în rest foarte ok, atâta timp cât nu ai aşteptări de 4* la căsuţe de lemn.
    De mâncat se mănâncă foarte bine la Restaurantul Floare de colţ, la terasa debarcaderului sau şi mai bine sanvişurile din rucsac.
    Din centrul staţiunii, de la lac, poţi face o mulţime de drumeţii, excursii montane, unele mai agale, liniştite sau din contră te poţi căţăra, având echipamentul de rigoare, pe stâncile din piatră brută ce se întind de-a lungul drumului spre Cheile Bicazului. Depinde de obiceiul fiecăruia.
    De debarcaderul lacului poţi închiria pentru câţiva banuţi o barcă cu care să dai o raită pe lac, în zona strict amenajată pentru această activitate. E o plimbare de neuitat, romantică chiar.
      Poţi face o plimbare în jurul lacului, urmând un traseu prestabilit observând flora şi fauna locului, în punctele special amenajate. Sau poţi merge doar până la Păstrăvărie, plimbare agale, liniştită, pe lîngă lac.
      Pentru amatorii de urcuşuri montane se pot face incursiuni pe Suhardu Mic - un bloc masiv ce domină cu măreţia sa întreaga vale, peisajul ce ţi se deshide de sus din vărf  îţi taie respiraţia, sau pe Suhardu Mare - un vărf împădurit, ceva poate mai puţin interesant la prima vedere.

      O altă plimbare plăcută se poate face parcurgând cei 4km, pe soşea (DN 12C), la pas, coborând Cheile Bicazului şi admirând stâncile ce te înconjoară, făcând să îţi dai seama cât de măreaţă e natura şi cât de insignifianţi şi trecători prin lume suntem. O plimbare plăcută, poate chiar reconfortantă pentru unii, oricum un excelent mijloc de a face mişcare.
      Cobori încet şoseaua şi de după colţ încep să răsară rând pe rând pereţii de stâncă, iar valea devine din ce în ce mai îngustă. Râul Bicaz e sculptorul acestui defileu terifiant şi te conduce pănă hăt jos în chei.  Întâlneşti apoi Piatra Altarului, o stâncă masivă, imensă ce se înalţă parcă la cer şi apoi te opinteşti în Piatra Poienii, străpunsă de un tunel săpat în stâncă, dincolo de care treci prin ametitoarele serpentine, cu o diferenţă de nivel ameţitoare...mai bine nu te uiţi în jos. 


Apoi încet încet valea se mai deschide şi ajungi la târg, la tarabele negustorilor de produse artizanale, de suveniruri, handmade-uri neaoşe, autohtone, sau chiar aduse de la popoarele prietene şi vecine de veacuri...turci şi chinezi. 


 
   Dar ce contează!....măreţia marelui canion românesc nu mai lasă loc de cărcoteli.
   Acestea fiind spuse vă spun că indiferent de vârstă, de timp şi anotimp...Mergeţi să vedeţi aceste locuri!

miercuri, 22 decembrie 2010

Lacul Sfânta Ana

             Pentru că a venit iarna şi am tot văzut la televizor cât mai multe ştiri despre cum e să rămâi înzăpezit pe timp de iarnă, să împingi la maşină şi să fii nins precum Moş Crăciun ce face înconjorul lumii, nu am putut să nu îmi aduc aminte de excursia noastra tocmai la lacul Sfânta Ana. De ce? pentru că am avut parte de aceleaşi păţanii ca cei prezentaţi cu mare tam-tam la ştirile de la orice oră de pe oricare post TV.
      Lacul Sfânta Ana este singurul lac de origine vulcanică de pe teritoriul României, situat la graniţa dintre judeţele Harghita şi Covasna, un loc minunat de o rară frumuseţe în masivul Ciomatu din stânga Oltului. Lacul este format practic pe fundul craterului unui vulcan stins, denumit Ciomatu (sau, după alte surse, Ciomadu), din masivul vulcanic Puciosu, locul uneia dintre cele  mai recente erupții vulcanice în Carpați și în Europa de Est, care a avut loc acum câteva zeci de mii de ani.
      Lacul Sfânta Ana se află la o altitudine de 946 m şi are o formă aproape circulară, asemănătoare unei palete de pictor. Are o lungime de 620 m și o lățime maximă de 460 m și o adâncime maximă de 7 m., dar mai multe date tehnice le găsiţi cu siguranţă pe wikipedia.  În apă nu există oxigen, motiv pentru care în aceasta nu trăiește nici o vietate.
      Drumul până la lac este mărginit de pădure. După ce treci de bariera instalată de cei care administrează lacul şi percep taxa aferentă începi să cobori şoseaua serpuindă cu o diferenţă de nivel de aproximativ 1km. Vara e o minunăţie de drum întrucât ai prilejul de a admira pădurea ce staluceşte a verde şi miroase proaspăt a frunziş. Noi am ajuns însă pe acolo prin noiembrie, pe o vreme când se îngână toamna cu iarna adică exact când începe a ninge şi.... ninge... şi..... ninge..... şi după cum bine ştim: "ne-a luat iarna prin surprindere".
    Cei de la barieră ne-au sfătuit, nu foarte prieteneşte să nu ne încumetăm a coborî până la lac cu maşinile, dar noi ...Nuuu şi Nuuu ...
          Astfel că am luat-o cătinel la vale, coborând drumul împrejmuit de pădure până când în faţa noastră s-a deschis întreg peisajul, un lac nemaipomenit de frumos cu o apă limpede şi un aer puternic ionizat, ce mai o adevărata relaxare.


             Însă mica noastră incursiune la lac a fost întreruptă de frigul şi mai puternic care se resimţea acolo, atras poate de apă, de pădure cine ştie...aşa încât după vreo oră ne-am văzut nevoiţi să ne luăm catrafusele şi să ne urcam în maşini spre a părăsi acel loc minunat cu promisiunea de a reveni când va fi vară. Dar toate bune şi frumoase însă drumul care se deschidea în faţa noastră nu era decât un urcuş imposibil de realizat pentru masinile noatre neechipate de iarnă. Drept pentru care am fost nevoiţi să ajutăm caii putere să urce vânjos drumul de-ntoarselea spre casă.





         Când am ajuns la liman, furăm atât de istoviţi încît un somn adânc ne-a răzbit pe toţi, de fapt nu chiar pe toţi pentru că din câte imi aduc aminte (şi am şi o poză drept exemplificare) cineva ne-a cântat şi ne-a încântat drumul şi somnul cu cântece de dor şi jale sau mai bine zis de inimă albastră.

marele nostru cântăreţ