Lacul Sfânta Ana

             Pentru că a venit iarna şi am tot văzut la televizor cât mai multe ştiri despre cum e să rămâi înzăpezit pe timp de iarnă, să împingi la maşină şi să fii nins precum Moş Crăciun ce face înconjorul lumii, nu am putut să nu îmi aduc aminte de excursia noastra tocmai la lacul Sfânta Ana. De ce? pentru că am avut parte de aceleaşi păţanii ca cei prezentaţi cu mare tam-tam la ştirile de la orice oră de pe oricare post TV.
      Lacul Sfânta Ana este singurul lac de origine vulcanică de pe teritoriul României, situat la graniţa dintre judeţele Harghita şi Covasna, un loc minunat de o rară frumuseţe în masivul Ciomatu din stânga Oltului. Lacul este format practic pe fundul craterului unui vulcan stins, denumit Ciomatu (sau, după alte surse, Ciomadu), din masivul vulcanic Puciosu, locul uneia dintre cele  mai recente erupții vulcanice în Carpați și în Europa de Est, care a avut loc acum câteva zeci de mii de ani.
      Lacul Sfânta Ana se află la o altitudine de 946 m şi are o formă aproape circulară, asemănătoare unei palete de pictor. Are o lungime de 620 m și o lățime maximă de 460 m și o adâncime maximă de 7 m., dar mai multe date tehnice le găsiţi cu siguranţă pe wikipedia.  În apă nu există oxigen, motiv pentru care în aceasta nu trăiește nici o vietate.
      Drumul până la lac este mărginit de pădure. După ce treci de bariera instalată de cei care administrează lacul şi percep taxa aferentă începi să cobori şoseaua serpuindă cu o diferenţă de nivel de aproximativ 1km. Vara e o minunăţie de drum întrucât ai prilejul de a admira pădurea ce staluceşte a verde şi miroase proaspăt a frunziş. Noi am ajuns însă pe acolo prin noiembrie, pe o vreme când se îngână toamna cu iarna adică exact când începe a ninge şi.... ninge... şi..... ninge..... şi după cum bine ştim: "ne-a luat iarna prin surprindere".
    Cei de la barieră ne-au sfătuit, nu foarte prieteneşte să nu ne încumetăm a coborî până la lac cu maşinile, dar noi ...Nuuu şi Nuuu ...
          Astfel că am luat-o cătinel la vale, coborând drumul împrejmuit de pădure până când în faţa noastră s-a deschis întreg peisajul, un lac nemaipomenit de frumos cu o apă limpede şi un aer puternic ionizat, ce mai o adevărata relaxare.

             Însă mica noastră incursiune la lac a fost întreruptă de frigul şi mai puternic care se resimţea acolo, atras poate de apă, de pădure cine ştie...aşa încât după vreo oră ne-am văzut nevoiţi să ne luăm catrafusele şi să ne urcam în maşini spre a părăsi acel loc minunat cu promisiunea de a reveni când va fi vară. Dar toate bune şi frumoase însă drumul care se deschidea în faţa noastră nu era decât un urcuş imposibil de realizat pentru masinile noatre neechipate de iarnă. Drept pentru care am fost nevoiţi să ajutăm caii putere să urce vânjos drumul de-ntoarselea spre casă.

         Când am ajuns la liman, furăm atât de istoviţi încît un somn adânc ne-a răzbit pe toţi, de fapt nu chiar pe toţi pentru că din câte imi aduc aminte (şi am şi o poză drept exemplificare) cineva ne-a cântat şi ne-a încântat drumul şi somnul cu cântece de dor şi jale sau mai bine zis de inimă albastră.

marele nostru cântăreţ