by Alice albinutza
N-am mai scris aici de foarte multă vreme.....aş fi avut ce scrie, dar mi-a lipsit inspiraţia de moment combinată cu ştergerea unor crâmpeie din viaţa mea...foste plăcute...dar acum uitate :))
Aşadar....I'm back!!!
Deci o să vă mai povestesc şi despre drumeţiile trecute şi minunatele locuri pe care le-am văzut, dar acum este momentul prezentului....aşa că o să vă povestesc despre ultima noastră ascensiune....Suhardu Mic (1344 m).
Într-o frumoasă zi de vară (18.06.2011), caniculară chiar...am hotărât brusc să fugim de asfalt. Aşa că, dimineaţa pe la orele 10, am adunat gaşca (noi şi Miruna, Mihai, Florina, Raluca şi cele două fete ale lui Mihai, Daria şi Ioana) şi îmbarcaţi în două minunate maşini roşii, am plecat din Iaşi spre Lacul Roşu.
Entuziasmul şi voioşia pluteau în aer, astfel că cea mai mică membră a echipajului nostru, adică Miruna de 1an şi 3 luni (fix!), n-a dormit deloc tot drumul...În zadar se străduia mama ei s-o adoarmă punând melodii lente pe CD, Miruna nu!..şi nu! Atfel că unii mai obosiţi, unii mai stresaţi (adică eu, dar asta nu e o noutate!, ar zice prietenii)..am ajuns cu mic, cu mare...în Lacu Roşu. Acolo ne-am întilnit cu cei mai tari prieteni ai noştri, cunoscuţi on-line pe Facebook (Raluca şi Răzvan cu a lor mândreţe de copil, Cezara)...nişte români adevăraţi ce vieţuiesc în Miercurea Ciuc. Aşa că ....echipajul fiind complet...am purces spre a străbate şi cuceri Vf. Suhardu Mic.
Acum să fac câteva referinţe serioase despre Suhardu Mic, al doilea punct de atracţie al turiştilor, după Cheile Bicazului.
Este muntele ce atrage privirile tuturor celor ce poposesc în Lacu Roşu, străjuind chiar lângă lac. Are o poziţie centrală în staţiune, format din calcare şi atinge înălţimea de 1344 m. Drumul spre vârf nu e chiar greu sau sinuos, dar e foarte bun pentru o plimbare muncită, abruptă şi plăcută PE munte (şi nu LA munte!).
Am pornit pe drumul asfaltat care duce spre Cheile Bicazului până ce am ajuns la podul de fier de peste Pârâul Bicaz. Trecem podul şi pe drumul care duce spre Vila Bucur şi hotelul Iasicon ar fi trebuit să vedem marcajul turistic - triunghiul albastru, care străbate prin pădure direct pe Suhardu Mic. Dar noi eram prea entuziasmaţi şi când ne-am dat seama că trebuia să ne uităm după triunghi...eram deja în faţa hotelului Iasicon.
Unii au propus să ne întorcem, dar alţii mai precauţi şi superstitioşi (chiar nu avea rost să ne intoarcem din drum!) au propus să continuăm. Aşa că am mers tot înainte, pe drumul de căruţe până la locul unde fusese cândva Cabana Suhardului. Am ocolit puţin decât s-o luăm pieptiş prin pădure.....dar ce contează....timpul şi vremea erau de partea noastră.
De la locul fostei cabane, unde ne-am odihnit puţin şi ne-am împrospătat puterile, am luat-o spre Şaua Suhardului, cu minunatele ei flori pe care le găseşti de la începutul verii şi până toamna târziu, deosebit de colorate, mai toate ocrotite de lege. Cei care aveau grijă de copii, adică de Miruna (1an şi 3 luni) şi Cezara (3 ani) au poposit puţin lângă panoul informativ cu flora şi fauna prezentă în zonă. Interesul era mare :))
Din şa o luăm pe o potecă în formă de S ce urcă până sus pe vârf. Urcăm încet spre vărf. Panta se dezvăluie plină de pietre, mici stânci ...adevărate obstacole. La un moment dat răsună plânsul isteric al unui copil...e Miruna...voia să meargă pe jos, alături de noi. Şi tocmai acum şi-a găsit! când urma bucata cea mai grea a drumului...exact acum!...Aşa că..nemaiputând s-o stăpânească, taică-su' o dădu jos din spate...şi înarmată cu suzetă şi ham porni fetiţa noastră pe munte...:)) Ultima bucată de drum, panta abruptă şi apoi drumul prin pădure spre platou l-a făcut şi ea pe jos, alături de toţi ceilalţi voinici munţomani.
Ajunşi sus, pe platou, peisajul ţi se deshide, orizontul se măreşte, iar Lacu Roşu ţi se arată în toată splendoarea sa. Nu mai conta că eram obosiţi, transpiraţi, rupţi de foame şi de sete...peisajul era mirific şi merita admirat.
Fotografii de serviciu, Mihai, Răzvan şi Remi, au pornit la vânătoare de imagini. Într-o mică pauză din şedinţa foto (un adevărat shooting photo, de altfel) am întins o masă-n iarbă şi am mâncat cu toţii tot felul de bunătăţi, adică fiecare cam ce adusese de pe acasă. Un meniu variat şi bogat...combinaţii noi şi neobişnuite, cum ar fi pufuleţii cu ciocolată şi ceapa verde (Miruna!) :))
După ce ne-am desfătat burţile şi privirile, zăbovind pe platou destul de mult cât să ne apropiem de orele serii...am purces pe drumul de întoarcere, plini de vitalitate şi dorinţa de a reveni. Miruna a fost toropită de un somn magic şi profund, dormind puţin în rucsăcelul ei de drum. S-a trezit ceva mai târziu, când am ajuns jos, ...la asfalt.
Una peste alta, acestea fiind povestite, astăzi, vouă dragilor, vă mai spun doar că în parcare am mai zăbovit puţin la o cireaşă şi o vorbă de duh...nu ne mai dădeam duşi. Abia aşteptă să reiterăm o astfel de întâlnire...şi musai cu prietenii din Ciuc.
Un loc unde merită să te avânţi, chiar de e rucsacul greu, chiar de-ţi plânge un copil, un loc însă în care merită să urci cu cei care ţi-s dragi.
