O pizza în Sighişoara

    După ce am văzut Gheţarul de la Scărişoara (mă rog, impropriu spus AM văzut, pentru că eu am rămăs înţepenită pe o scară, cu atacul de panică în gât) aşadar după vizită şi după ce am coborât în galop drumul spre Gârda, ne-am urcat osteniţi în Loganul nostru, "furia Moldovei", şi am purces la drum spre cetatea medievală Sighişoara. 

   Era primul nostru contact cu Sighişoara, pentru prima dată când urma sa ne aflăm prin acele locuri. După o zi de umblat pe coclauri, drumul ni se păru şi mai lung, şi mai obositor, cu şi mai multe gropi, ca de altfel cum sunt mai toate drumurile din ţară.

   Începusem să mă mai liniştesc şi eu niţel, la glumele soţului meu care nu mai prididea zicând întruna "iote coboară acolo toţi ţâncii de 5 ani şi nevastă-mea face atacuri de panică", etc etc...când iată surpriză mare! Se aprinse  pe bord, becul, indicatorul de benzină. Ooops! altă panică. Eu când văd becuri roşii pe bord, nu ştiu exact la ce folosesc toate, dar oricum e de rău tare. Panică: "E becul roşu! Ce mă fac?"...
  În fine "vom găsi noi ceva benzină să punem acolo, să se stingă becul ăla", mă încurajă cu un calm ardelenesc, al meu soţ. "Şi oricum becul ală se aprinde ca să anunţe că se termină benzina, nu că gata....e nasol tare"...He!He! uşor de zis, dar pentru mine becul roşu e de rău tare, eu una ...aşa ştiu...În fine şi de aici o întreagă isterie spre marea disperare a celorlalţi conlocuitori ai maşinii noastre.
   Normal că am pus şi benzină de la o benzinărie obscură cu două pompe şi nici un fel de ceai sau cafea la vânzare, normal că s-a enervat lumea, dar tot aşa trăncănind am ajuns în noapte la Sighişoara.
    Frumos oraş, foarte frumos. Am trecut podul şi am ajuns la vestita pensiune, pe care o găsisem tot sunând ba la unul, ba la altul să ne dea vre-o cazare de-o noapte doar.
    Astfel că la 12 noaptea am ajuns cu bagajele în cameră, lihniţi de foame şi storşi de drum. Lăsarăm bagajele, ne-am dat repede cu puţină apă de faţă şi coborârăm cu maţele chiorăind, având speranţa că vom mânca ceva bun.
 "Doriţi să mâncaţi?" ne întrebă surîzând fata de la restaurantul pensiunii. "Daaa"....am zis noi ..."da...pizza". Luarăm câte o apă, hotărârăm noi că eram prea obosiţi pentru bere şi am început a ronţăi cele câteva salatini de se aflau pe masă. Veni şi pizza, veni şi hăhăiala. Prima pizza din Sighişoara era ceva de genul: luaţi biscuiţii aia obişnuiţi, de îi mâncai înmuiaţi în ceai pe vremea lui Ceaşcă, prăjiţi-i bine de tot, să devină crocanţi de arşi, ungeţi-i cu nişte ketchup şi puneţi nişte felii străvezii de şuncă. Bună tare...aşa de bună a fost că am cerut câte o bere şi am început o mică hăhăială, că abia pe la 3 noaptea ne culcam şi noi.
 A doua zi urma să vizităm cetatea şi am măncat şi o pizza adevărată la o terasă de la poalele cetăţii.

Incursiune la Gheţar

   O incursiune pe minunata Vale a Arieşului e oricând binevenită. Timp să ai pentru a ajunge şi vizita aceste locuri liniştitoare. Râul Arieş îţi acompaniază drumul, indrumându-ţi parcă paşii prin minunata ţară a moţilor.
    Ajunşi astfel şi prin aceste locuri, primul obiectiv atins fu vizitarea Gheţarului de la Scărişoara.
   Am poposit în comuna Gârda de Sus, o comună frumoasă cu oameni paşnici şi primitori, o comună în care descoperi o zonă oarecum turistică, în sensul că mai găseşti ceva indicatoare, care să-ţi amintească de oareşce civilizaţie românească.
  Am întâlnit oameni primitori şi săritori în îndrumări, ca mai toţi ardelenii, de altfel.
  "Vreţi să mereţi la Gheţar? Cu maşina? No, apăi..tot aşă în sus, no,.... apăi câteva gropi, da' mereţi că puteţi urca, no..." Ehee..om fi putut noi urca, că totuşi maşina are garda destul de sus, dar nu prea am vrut a ne încumeta, mai aveam totuşi ceva zile de mers prin concediul ăsta. "Pe jos? No, apăi pe jos, apăi tot aşă în sus, pi dealuri, că nu-i mult ...cam vreo juma de oră făceam eu când eram tânar, no.." ne zise un moş de vreo 80 de ani. Lămuriţi "no"? Zis şi făcut. Am lăsat maşina jos în Gârda, luând-o cătinel, ardeleneşte spre Gheţar.

   Urcuşul pe dealuri a fost minunat. Peisaje de basm, privelişte minutată, dar juma de oră cum ne zise moşul ne luă nouă, de fapt, vreo 3 ore. Însă am descoperit o altă lume. Dacă jos în Gârda încă mai eşti în secolul XXI, pe măsură ce urci, spre Gheţar, parcă te afunzi în timp, spre epoci îndepărtate.

   Case mici, răsfirate la depărtare una de alta, zero modernism, doar natură. Acolo am văzut linişte şi pace, covor de brânduşe ca acolo nu am mai văzut nicăieri, miros proaspăt de fân cosit în căpiţe.

   La Gheţar am ajuns spre dup-amiază târziu, fiind ultimii cărora ni s-a permis să coborâm, după ce am plătit nişte bilete de intrare la o dughenuţă. Drumul spre peşteră se face coborând nişte scări de metal, înfipte în stâncă.

  Spre marea mea ruşine, (asta simt azi) nu am reuşit să ajung jos, având, după ce coborâsem câteva trepte, un mic atac de panică ce m-a blocat. Aşa că m-am aşezat cu fundul pe o scară şi am aşteptat cuminte, să se reintoarcă al meu soţ cu poze, filmare şi impresii din minunata incursiune.

   Frumos totul acolo jos, terifiant de întuneric şi dacă sus afară la soare e foarte cald, jos temperatura scade sub 0, astfel că ai nevoie de ceva hainuţă.
   Prima încăpere la care ajungi se numeşte "Sala Mare" şi este ocupată de un bloc de gheaţă. Masivul bloc de gheaţă, am înţeles că datorită schimbărilor climatice, începe încet-încet a se topi.

    În "Sala Mare" se circulă pe poduri înguste de lemn ce-ţi conduc paşii spre "Sala Biserică" de unde poţi admira scăldate, în lumina reflectorului, multitudinea de formaţiuni stalagmitice de gheaţă.

    Peştera mai are două rezervaţii ştiinţifice: "Rezervaţia Mare" şi "Rezervaţia Mică" în care se intră numai în scopuri ştiinţifice şi cu aprobări speciale, interzisă vizitatorilor amatori.
    Eu am vizionat cu mare plăcere filmarea soţului, promiţându-mi că voi mai ajunge măcar o dată la unicul Gheţar din ţară....poate cât mai curând.

Lacul Roşu - Cheile Bicazului

        De-a lungul anilor, în diferitele noastre călătorii, picioarele ne-au poposit şi prin Cheile Bicazului şi staţiunea Lacul Roşu. Uneori am stat două-trei zile, din când în când am ajuns aici doar pentru a umple o zi de duminică, indiferent de timp sau anotimp, alteori doar am trecut prin aceste locuri, ca punct de legătură între Moldova şi Transilvania, dar indiferent de motivul pentru care am poposit prin aceste locuri minunate nu am putut să nu ne oprim măcar o clipă doar pentru a savura priveliştea lacului format prin alunecarea unei părţi din muntele Ghilcoş. Lacul Roşu e plin de cioturile pădurii ce acoperea cândva flancul surpat al muntelui.

       Lacul e minunat şi roşu toamna şi vara, e plin de viaţă şi de raţe sălbatice ce plutesc în voie. Primăvara lacul parcă prinde viaţă, ca de altfel întreaga natură, iar trunchiurile copacilor ce îl brăzdează încep a se dezmorţi din agonia iernii trecute, trosnind abia imperceptibil.

      Iarna însă lacul pare şi mai frumos. Totul e alb şi troienit, de parcă Crăiasa Zăpezii însăşi şi-a instalat acolo palatul princiar şi cu o mână nevăzută a oprit clepsidra timpului, încremenind totul în jur.

      Aproape de fiecare dată când ne întoarcem din Ardeal, alegem ruta Gheorghieni-Lacul Roşu-Cheile Bicazului-Iaşi. Drumul din Gheorghieni e fermecător cu serpentinele ce urcă şi coboară muntele, şerpuind prin pădure.

     Ce contează că asfaltul e prost, găurit, rupt ..... doar suntem în România,.... peisajul merită să fie văzut şi admirat. După vreo 26km pe DN12C brusc ţi se dezvăluie orizontul şi ai ajuns în staţiunea Lacul Roşu. Înainte de a ajunge la lac, nu poţi să nu te opreşti puţin să-ţi iei un "kurtos kalacs" (cei mai buni pe care i-am mâncat vreodată) de la magazinul situat ceva mai sus de debarcader, la şosea. Apoi faci cîţiva paşi şi vezi debarcaderul, terasa şi lacul.

     În staţiune te poţi caza (vorbesc doar din propria-mi experienţă) :

•  Motelul Lacul Roşu, Hotelul Floare de colţ - condiţii foarte bune de cazare, peisaj superb şi mîncare foarte bună
• Hotelul Iaşitex- condiţii ok, acceptabile comparativ cu preţul, mâncare bună dar doar pentru clienţii hotelului
• Vila 9 Tuşnad - condiţii de trai şi somn semi-ok, pentru o noapte maxim doua, dacă eşti musai nevoit,  şi cu speranţa să nu dai peste nişte unguri aburiţi ce-ti cântă "AZ A SZEP" până cântă cocoşul.
• Vila Andrei - foarte frumoasă pe dinafară, dar destul de friguroasă, murdărică şi tre să aştepţi o oră până se incălzeşte cu lemne un boiler de apă pentru o cadă.
• Căsuţele de lângă Vila Bradul, pe lângă pârâu - foarte frumos, cam frig noaptea, de aia e bine să ai la tine o pătură sau nişte saci de dormit, în rest foarte ok, atâta timp cât nu ai aşteptări de 4* la căsuţe de lemn.

    De mâncat se mănâncă foarte bine la Restaurantul Floare de colţ, la terasa debarcaderului sau şi mai bine sanvişurile din rucsac.

    Din centrul staţiunii, de la lac, poţi face o mulţime de drumeţii, excursii montane, unele mai agale, liniştite sau din contră te poţi căţăra, având echipamentul de rigoare, pe stâncile din piatră brută ce se întind de-a lungul drumului spre Cheile Bicazului. Depinde de obiceiul fiecăruia.

    De debarcaderul lacului poţi închiria pentru câţiva banuţi o barcă cu care să dai o raită pe lac, în zona strict amenajată pentru această activitate. E o plimbare de neuitat, romantică chiar.

      Poţi face o plimbare în jurul lacului, urmând un traseu prestabilit observând flora şi fauna locului, în punctele special amenajate. Sau poţi merge doar până la Păstrăvărie, plimbare agale, liniştită, pe lîngă lac.

      Pentru amatorii de urcuşuri montane se pot face incursiuni pe Suhardu Mic - un bloc masiv ce domină cu măreţia sa întreaga vale, peisajul ce ţi se deshide de sus din vărf  îţi taie respiraţia, sau pe Suhardu Mare - un vărf împădurit, ceva poate mai puţin interesant la prima vedere.

      O altă plimbare plăcută se poate face parcurgând cei 4km, pe soşea (DN 12C), la pas, coborând Cheile Bicazului şi admirând stâncile ce te înconjoară, făcând să îţi dai seama cât de măreaţă e natura şi cât de insignifianţi şi trecători prin lume suntem. O plimbare plăcută, poate chiar reconfortantă pentru unii, oricum un excelent mijloc de a face mişcare.

      Cobori încet şoseaua şi de după colţ încep să răsară rând pe rând pereţii de stâncă, iar valea devine din ce în ce mai îngustă. Râul Bicaz e sculptorul acestui defileu terifiant şi te conduce pănă hăt jos în chei.  Întâlneşti apoi Piatra Altarului, o stâncă masivă, imensă ce se înalţă parcă la cer şi apoi te opinteşti în Piatra Poienii, străpunsă de un tunel săpat în stâncă, dincolo de care treci prin ametitoarele serpentine, cu o diferenţă de nivel ameţitoare...mai bine nu te uiţi în jos. 

Apoi încet încet valea se mai deschide şi ajungi la târg, la tarabele negustorilor de produse artizanale, de suveniruri, handmade-uri neaoşe, autohtone, sau chiar aduse de la popoarele prietene şi vecine de veacuri...turci şi chinezi. 

 

   Dar ce contează!....măreţia marelui canion românesc nu mai lasă loc de cărcoteli.

   Acestea fiind spuse vă spun că indiferent de vârstă, de timp şi anotimp...Mergeţi să vedeţi aceste locuri!